Vlad Sabajuc (Satoshi): „Prin muzică pot să fiu eu”
Arta i-a devenit cel mai apropiat prieten, iar pasiunea l-a urmărit la fiecare pas. Din toate activitățile pe care le-a avut, muzica îl reprezintă și îi dă voie să fie el, fără măști și falsuri. Acesta e Vlad Sabajuc, tânărul care nu și-a creat limite și a avut curaj.
Anul 2020 i-a descoperit o altă latură artistică, acum are numele Satoshi și este rapper. Despre aceasta și despre alte activități pe care le are, Vlad Sabajuc ne-a povestit într-un interviu pentru ziuadeazi.md.
– Vlad, Cum a fost copilăria ta?
Copilăria mea a fost una plină, sub orice formă, plină și de activități, și de un cadru provincial. În fiecare vară, cel puțin până în gimnaziu, vara o petreceam la bunici, așa că am reușit să cunosc și aspecte ale vieții de la țară. Acolo am reușit să merg și cu oile, și după oi, și după vacă, și cu bobocii, și toată romantica aceasta. Am avut o copilărie de cartier de la marginea orașului, cu drumuri mai rele, cu umblat haimanaua, cu bătut mingea.
– Crezi că a influențat copilăria ta latura artistică pe care o ai?
Copilăria a influențat nu într-un mod direct artistic, dar anumite fenomene sau lucruri care au lăsat o amprentă psihologică asupra mea, din perioada copilăriei, s-au imprimat într-un așa mod în subconștientul meu, încât, după asta, ele s-au metamorfozat într-o formă artistică. Dar în materie artistică, mai mult m-am format în adolescență.
„Am ales, nu am dat greș, m-am regăsit”
– Primele tale apariții scenice au fost în calitate de dansator. De ce anume dansul?
Când am mers în clasa întâi, părinții au hotărât să am o activitate extrașcolară. Era vorba despre diferite lucruri, dar, până la urmă, mama a câștigat și a ales dansurile, ansamblul „Iuventa”. El era atunci în vogă și secția era în cadrul liceului în care învățam. Am ales, nu am dat greș, m-am regăsit. Nu a fost o activitate de care m-aș fi gândit să îmi leg viața, dar mi-a fost simpatică și am făcut-o cu dedicație. Avem și la facultate discipline legate de corporalitate și expresie corporală, acolo evident mă ajută nu atât cunoștințele sau niște lucruri concrete, cât, pur și simplu, capacitatea de a-mi cunoaște corpul, faptul că eu deja știu ce poate corpul meu, ce pot să fac eu din el.
„Hai să facem o trupă!”
– Prima experiență muzicală a fost cu trupa de rock „Anxiety”, pe care ai fondat-o împreună cu un prieten. Cum a apărut această idee?
Eram în clasa a șaptea, aveam câte 13 ani,eram influențat de muzică rock. Prietenul meu cel mai bun, cu care practic 14 ani am fost în aceleași cercuri,avea aceeași preferințe, aceleași idei. Priveam împreună diferite documentare și making of la albumuri muzicale și eram tare entuziasmați de chestiunea asta.
Majoritatea băieților aveau studii muzicale, cineva avea o chitară acasă, eu de exemplu scriam versuri. Asociam împreună toate lucrurile acestea și aveam dorința de a le solidifica, de a le crea o formă. Și am spus „hai să facem o trupă!”.
– De ce s-a desființat trupa?
În trupă eram cinci băieți, iar patru dintre noi am terminat în același an liceul și toți au plecat la studii. Din această cauză eram prea departe unul de altul ca să putem să continuăm activitatea. Plus s-a început o nouă etapă în viață.
„Am simțit din nou chemarea muzicii”
– La sfârșitul anului întâi de facultate ai devenit membrul altei trupe de rock. Cum a început această colaborare?
Am fost chemat de băieții care erau din grupele mai mari de actorie, în trupa lor „Delta pe obraz”. Inițial nu am acceptat, pentru că eu mă distanțasem un pic de muzică, pentru că a fost o schimbare bruscă a mediului, a regimului de viață, a ocupațiilor. După care, am simțit din nou chemarea muzicii în mine. Dr. Dre spunea că important să ai o pasiune, o dependență adevărată față de o ocupație, de exemplu dacă el nu s-ar fi realizat ca producător muzical și ar fi lucrat la o muzică, el oricum, pe ascuns, undeva acasă, ar fi făcut muzică, pentru că el nu poate fără asta. Același lucru e și la mine. Chiar dacă eu nu m-am dus la muzică, dar fac artă teatrală, oricum fac muzică, pentru că asta e undeva mai adânc în mine.
– Ai spus că scriai versuri, dar cine se ocupa de textele pieselor în ambele trupe?
Când eram în „Anxiety”, în mare proporție, textele le scriam eu, până a venit ultimul nostru solist, care tot era textier. La „Delta pe obraz” textele sunt scrise de vocalistul nostru Gheorghe Gușan. Eu aveam gânduri să scriu versuri pentru trupă, pentru că scriu de la 12 ani și niciodată nu m-am oprit, dar nu îmi permit să mă implic, pentru că ele sunt prea personale și prea bune ca eu să încerc să îmi aduc aportul.
„Dar, aparențele înșeală…”
– Dacă ar fi să faci o retrospectivă, când a apărut gândul și dorința de a studia actoria?
Acest gând mi-a apărut în clasa a XII-a, pe la jumătate de an. Atunci eu am început să frecventez săptămânal teatrul nostru din Cahul. Acest lucru m-a atras și am fost cumva prins într-o vâltoare de evenimente. Se monta un spectacol, regizorul căruia era actualul meu coordonator artistic, doamna Neli Cozaru. Am început să mă implic mai mult în teatru, am dat de gustul acestei activității. Am înțeles că în teatru actorul e neascuns după nimic și e el în fața publicului.
Dar, aparențele înșeală, iar când ajungi să te aprofundezi, mai ales luând în calcul realitățile din Republica Moldova, te mai dezamăgești în anumite lucruri. Eu sunt foarte mulțumit că am ales să fac actorie, pentru că e o altă perspectivă scenică. Eu oricum îmi leg viața de artă și de artele scenice. O să fac într-un oarecare sens actorie, dar nu ca un lucru de bază. În schimb actoria mă ajută să deprind niște capacități și abilități pe care doar în așa fel le-aș putea deprinde.
– Deci crezi că nu o să activezi ca actor într-un teatru?
Nu, cel puțin nu într-un mod stabil. Dacă apare un proiect interesant, care o să dureze jumătate de an de exemplu și acolo se adună mai mulți actori și eu sunt atras de personalitatea regizorului sau a echipei, sau a conceptului și mie mi se pare asta foarte atractiv, în așa sens sigur că aș accepta. Mie îmi place arta teatrală, îmi place actoria, dar eu nu mă simt atât de liber cu ele, pentru că mi se asociază cu lucru și, cu atât mai puțin, vreau să fac din asta ceva instituționalizat. Deocamdată, prin muzică pot să fiu eu.
Între timp, la actorie eu am descoperit multe lucruri despre mine. Eu sunt bun în momentul în care fac ceva cu mâinile mele, adică când eu sunt creatorul unui lucru și sunt sigur de calitatea lui. Când eu sunt interpret și interpretez gândurile cuiva, ceea ce și se întâmplă practic mereu în actorie, eu încep să mă complexez, să devin fals și simt că nu fac ceea ce trebuie.
„Mă simt acolo unde trebuie să fiu”
– Dar ce simți atunci când ești în muzică?
În muzică eu știu că textul e al meu, muzica e a echipei mele de exemplu. Atunci tot e mult mai sincer, mai direct, nu am nici o repulsie și mă simt acolo unde trebuie să fiu.
„Aceasta e nișa artistică care mă reprezintă cel mai mult”
– Acum ai început o altă activitate, ești rapper. Cum ți-a apărut această idee?
Cum am mai spus, scriam versuri mereu, iar rap ascult de demult, paralel cu muzica rock. Prin adolescență am dat de gustul lui Eminem și alți rapperi din Statele Unite în mod general. Nu ascultam acest gen de muzică superficial, dar chiar îl studiam și nu știu cum prin anul doi, am încercat să scriu ceva conștient pe un bit și m-am simțit super comod cu asta. Când scriu poezii, le accept foarte greu, nu-mi plac și nu sunt satisfăcut într-o măsură foarte mare de ele, dar atunci când scriu texte rap și ele au o formă ritmică și sunt mai complexe, de facto, decât poeziile, eu foarte rar o să anulez un gând de acolo.
În timp, tot scriam și scriam, până am simțit că e un lucru care mă reprezintă. Așa am găsit o identitate artistică, am găsit un nume. Deocamdată, aceasta e nișa artistică care mă reprezintă cel mai mult, pentru că sunt eu în fața oamenilor, nu mă ascund după nimic, sunt direct și mă simt ok cu asta.
– Ce semnifică numele tău artistic?
Satoshi e un nume masculin, comun, japonez. Numele japoneze înseamnă, de regulă, ceva. Satoshi ar însemna gândire, înțelepciune, limpezime a gândurilor. Acest nume mi-a fost sugerat de un prieten, care știa că îmi place foarte mult cultura japoneză.
– Ce mesaje ascund textele tale?
Nu pot să spun că ele ascund un anumit mesaj, pentru că ele sunt destul de directe. Eu des vorbesc despre autodezvoltare, despre necesitatea de a te autodepăși, de a scăpa de medioctritate, de a ieși dintr-un cerc comun de gândire, de comportament, de a evita lucrurile triviale și de a tinde spre ceva personalizat. Spun des că trebuie de citit mult, de investit în propria persoană și pe lângă asta vorbesc despre om și despre manifestările lui în viață.
„Un artist trebuie să gândească ca un sportiv”
– Cum a fost trecerea de la instrument la microfon?
Eu am avut foarte multă treabă cu microfonul, cu scena, așa că toate trecerile au fost organice. Dar, orice ocupație în artă e un meșteșug, iar meșteșugul necesită antrenament și perfecționare. Eu cred că un artist trebuie să gândească ca un sportiv, trebuie să se depășească pe sine, să-și atingă limitele, să obosească, să se gândească la tehnică, după care, din toate instrumentele lui, el o să bată recorduri.
– Ce sfat ai da tinerilor de azi?
Să nu piardă timpul, pentru că timp e foarte puțin. Să investească cât mai mult în sine și în cunoștințele lor, pentru că dacă îi iei omului tot, el rămâne cu cunoștințele lui și cu personalitatea pe care a dezvoltat-o în timp.
– Cu ce asociezi aceste cuvinte?
Artă – Party
Satoshi – Strămoșii
Rap – Jab (lovitură în box)
Muză – Vioară
Cahul – DA!
Mihaela Milea
Articole similare
