Literatura română este bogată în poezii dedicate femeii, surprinzând frumusețea, grația, sensibilitatea și puterea ei. Iată câteva dintre cele mai frumoase poezii despre femeie:
„Floare albastră" – Mihai Eminescu
Iar te-ai cufundat în stele
Și în nori și-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.
În zadar râuri în soare
Grămădești-n a ta gândire
Și câmpiile asire
Și întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
- Hai în codrul cu verdeață,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreață.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Și sub trestia cea lină
Vom ședea în foi de mure.
Și mi-i spune-atunci povești
Și minciuni cu-a ta guriță,
Eu pe-un fir de romaniță
Voi cerca de mă iubești.
Și de-a soarelui căldură
Voi fi roșie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ți astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o știe,
Căci va fi sub pălărie -
Ș-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ținea de subsuoară,
Te-oi ținea de după gât.
Pe cărare-n bolți de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Și sosind l-al porții prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi ești drag?
Înc-o gură - și dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
. . . . . . . . . . . . . .
Și te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuși este trist în lume!
„Atât de fragedă" – Mihai Eminescu
Atât de fragedă, te-asemeni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.
Abia atingi covorul moale,
Mătasea sună sub picior,
Şi de la creştet până-n poale
Pluteşti ca visul de uşor.
Din încreţirea lungii rochii
Răsari ca marmura în loc –
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.
O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,
Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.
Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.
Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!
Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Păşi-va visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.
Şi să-mi răsari ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană –
Unde te duci? Când o să vii?
„Dormi" – Mihai Eminescu
De ce te temi? Au nu eşti tu cu mine?
Lasă ploaia doar să bată în fereşti –
Lasă vântul trist prin arbori să suspine,
Fii liniştită tu! Cu mine eşti.
Ce te-ai sculat şi te uiţi în podele?
Uimită pari şi pari a aştepta.
Nu poţi vedea cu ochii printre ele –
Vrei să-ţi aduci aminte de ceva?
Lasă-te în perne – eu îţi voi da pace.
Dormi tu – şi lasă să rămân deştept.
Pe când citesc, întotdeauna-mi place,
Din când în când să cat la tine drept,
Să văd cum dormi… să te admir cu drag…
Cu gura-abia deschisă-ncet respiri,
De pe condei eu mân-atunci retrag.
Pătrunde pacea tristele-mi gândiri.
Frumoasă eşti… o prea frumoasă fată.
Ca marmura de albă-i a ta faţă.
Îmi vine să alerg la tine-ndată
Ş-astfel cum dormi să te cuprind în braţe.
Dar te-ai trezit… păcat! şi nu mă-ndur.
Dormi liniştit c-un braţ pe după cap.
Din când în când cu ochiul eu te fur,
Din când în când din mână cartea scap.
Şi-s fericit… Pulsează lunga vreme
În orologi cu paşii uniformi…
De ce te temi? Cu mine nu te teme!
De nu te culci, te culc cu sila… Dormi!
„Pe lângă plopii fără soț” – Mihai Eminescu
Pe lângă plopii fără soț
Adesea am trecut;
Mă cunoșteau vecinii toți –
Tu nu m-ai cunoscut.
La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nțelegea –
Tu nu m-ai înțeles.
De câte ori am așteptat
O șoaptă de răspuns!
O zi din viață să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;
O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, și să mor.
Dându-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;
Ai fi trăit în veci de veci
Și rânduri de vieți,
Cu ale tale brațe reci
Înmărmureai măreț,
Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi.
Căci te iubeam cu ochi păgâni
Și plini de suferinți,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinții din părinți.
Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeță capul tău
Se-ntoarce în zadar,
Căci azi le semeni tuturor
La umblet și la port,
Și te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.
Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt,
Și noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.
„Femeia” – Adrian Păunescu
Noi între noi nu ne vom pierde
Cât suferim şi ne iubim,
Cât fosta noastră foaie
Verde e lemnul patului intim.
De unde-atâta foaie verde
În toată viaţa noastră gri,
Când se usucă şi se pierde
Iubirea nopţii, peste zi?
Femeie, tragica mea ţintă,
Femeie, singurul meu dor,
Apari în noaptea suferindă,
Dispari în ziua tuturor.
Asupra ta le-arunc pe toate
Când nu mai pot să le suport,
Între curaj şi laşitate
Ajung la tine ca-ntr-un port.
Şi-ţi dau ce-i rău în ziua mare
Ca să înveţi să-ţi ieşi din minţi,
Să uiţi de noaptea fară zare
Când te-am luat de la părinţi.
În ticăloasele oferte,
Din toată viaţa de bărbat,
Eu cum să-ncep cu foaie verde
Când tot copacul s-a uscat?
Ca pe o marfă oarecare
Te manevrez şi plâng, apoi,
Si, uite, singura salvare
E că murim încet, în doi.
Îmi eşti obsesia şi teama
Si soarta care mi s-a dat,
Dar, vai, eternă e problema
Dintre femeie şi bărbat.
Tu eşti trufia mea umilă
Când noaptea vin spre-a te iubi,
Dar te omoară, fără milă,
Iubirea mea de peste zi.
Şi un blestem străvechi te leagă
De mine să nu poţi scăpa
Si, vai, fiinţa ta întreagă
Se află în puterea mea.
Te chem când stelele sunt coapte
Și parcă se vor desfrunzi,
Femeia mea de peste noapte,
Femeia mea de peste zi.
„Balada blondelor iubiri” – George Țărnea
E frumos, e prea frumos la tine-n suflet;
E târziu, e prea târziu la mine-n gând
Împărtăşim, împărtăşim aceeaşi taină
Dar nu se ştie, nu se ştie până când.
Prea multe pasari cardinale
Între iluzii se rotesc
Contaminând cu ascensoare
Misterul nostru pamântesc.
Îmbatrânim de fericire
Într-o mansarda fără flori
Lasând păpusi fără adresă
Pentru serbările din zori.
Visăm frumos aceeaşi moară
Ascunsă-n tragicul decor
Şi măcinăm aceleaşi lacrimi
Când dau părinţii telefon.
Suntem lucizi pâna la sânge,
Nedespărţiţi pâna la cer
Şi nici nu ştiu după iubire
Ce se cuvine să-ţi mai cer.
Cuvintele îşi pierd căldura
Într-un sărut de protocol
Şi tot mai vinovate păsări
Dau eşafoadelor ocol.
Sub fruntea mea se face noapte,
În ochii tăi se face zi
Şi renunţăm să mai cunoaştem
Ce stele ne-ar putea păzi.
„Acelei care va veni”- Ion Minulescu
De unde vii,
Și-n care preafericită țară
Văzuși lumina zilei ― tu, albă ca și-o zi?...
Și ce nebune vânturi spre mine te purtară,
Ce barcă rătăcită te-aduse pân-aci?...
De ce plecași din țara, în care palmierii
Tremurătoare umbre își culcă pe nisip?
Nu-ți fu de-ajuns pustiul cu lacrimile serii,
Și nu găsiși pe-aiurea să-ți plimbi frumosul chip?
Or nu știuși că-n țară la mine
Nu-s nici cânturi,
Nici flori de lămâiță?...
Amanții și-au vândut
Orgiilor,
Și corpul,
Și sfintele avânturi,
Și-azi totu-i mort și putred în carcera de lut!...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Cu mâini subțiri și albe, ca mâinile de sfântă
Pictată pe-un perete de templu bizantin
Și ochi pătați de-otrava privirii ce-nspăimântă ―
Ochi verzi ca apa moartă
Și morți ca negrul spleen ―
Veniși, aducătoareo de cântec și lumină,
Să-mi ușurezi povara fatalului Calvar,
Să-mi reclădești o lume cu-o boltă mai senină
Și să mă smulg din gheara supremului coșmar...
Dă-mi mâna dar și du-mă cu tine,
Du-mă-n țara
În care palmierii ― stăpâni peste pustiu ―
Cu brațele deschise ne vor primi-n Sahara
Iubirilor născute din goluri de sicriu!
„Eva”- Boris Pasternak
Se rânduiesc, abrupt, copacii,
Iar, de pe mal, amiaza-nfige,
În iazuri, norii, ca momeala
Ce-o pun pescarii în cârlige.
Chiar bolta cade ca năvodul.
Și-n plasa asta,-n fundul ei,
Mulțimea celor ce se scaldă,
Bărbați, copii, femei, femei.
Ies într-un pâlc de lozii fete,
Cinci-șase, șiroind ca-n ploaie,
Și,-ngenuncheate pe nisip,
Își storc costumele de baie.
Muncit și răsucit, tricotul,
Parcă un șarpe-ntr-însul are
Ce vru să ducă în ispită
Și ne-a tot dus întru eroare.
Ivirea, chipul tău, femeie,
Nu mă-ncurcă deloc, nicicând.
Tu toată ești ca acea stare
Când simți un nod în gât urcând.
Ești parcă-n ciornă, rând ești parcă,
Vers ditnr-un ciclu ne-nceput,
Visam și-ai apărut din coastă-mi,
Din coasta mea ai apărut.
Și mi te-ai smuls din mâini deodată,
Îmbrățișată te-ai smucit,
Spăimoasă, tu, ce faci bărbații
Să simtă-n piept un ticăit.
Femeia a fost dintotdeauna o sursă de inspirație pentru poeți, un simbol al frumuseții, al iubirii și al forței interioare. Prin versurile marilor poeți români, feminitatea este celebrată în toate formele sale – de la iubita visată și mama ocrotitoare, până la muzele care dau sens existenței.
