Scriitorul Constantin Olteanu revine acasă, satul Baurci-Moldoveni, raionul Cahul, cu un mesaj adresat comunității în mijlocul căreia s-a format ca om și ca autor. Pentru prima dată la o întâlnire cu cititorii, acesta mărturisește că momentul este unul deosebit, încărcat de emoția locurilor natale, a amintirilor și a oamenilor care i-au inspirat literatura. Într-un text, Olteanu vorbește despre familie, rădăcini, puterea amintirilor și legătura indestructibilă dintre satul său și lumea cărților pe care le scrie.
„Acasă.
Nu am fost la nicio întâlnire cu cititorii până astăzi, continuând să cred că e mai bine să lăsăm cărțile să-și facă drum singure către oameni. E drept că uneori mi se face milă de ele, cum i se făcea milă mamei de mine, că ajung singur în lume și că ea nu are cum să mă atingă cu mâna într-o mângâiere plină de tremur și într-o căutare plină de teamă.
Numai că astăzi e cu totul și cu totul altfel. Numai că astăzi cei care ne oferă motivație să venim în sat sunt cele două pietre funerare de pe care părinții noștri se uită la o casă rămasă de partea cealaltă a râpii. Și singurii care trăiesc o tainică așteptare sunteți Dumneavoastră, oamenii din acest sat prin care trece timpul ca o apă.
Era nedrept, simțeam eu, să vină alții și să nu vin eu. Era nedrept să Vă întâlnesc în aduceri aminte, trecând prin ele ca pe niște străzi cu oameni străini. Era și e nedrept să trăiți în cărțile mele, în textele mele, să Vă dau bună ziua acolo, să Vă știu suferințele-acolo, să Vă caut acolo, în cărți, și să nu se întâmple toate acestea aici, într-o bibliotecă din sat. Îndrăznesc să cred că tot ce se întâmplă acum, va fi mai târziu amintire. Că nu se întâmplă chiar multe, nu se întâmplă chiar multe în viața noastră care să devină-amintire. Și aici am în vedere lucruri importante, dar și mai puțin pline de importanță. Eu țin minte că m-am dus cu tata într-o duminică după poamă undeva într-o vie, că m-a lăsat să aștept într-un loc anume, de unde îl tot urmăream cum se îndepărtează tot mai mult și mai mult. Când l-am pierdut din ochi, am început să strig că vine lupul, deși nu am întâlnit nici atunci, nici după asta lupi în viața mea. Și tata s-a întors la mine. Nimic important în ce s-a întâmplat în duminica aceea. Nimic important, parcă, dar e o amintire care se ține de mine.
E o întrebare pe care încă nu o aud, dar la care știu bine răspunsul. Ce e cu satul acela despre care scriu și scriu și ce e cu oamenii aceia despre care nu mă pot deslipi. În toate câte le-am scris până acum s-a conturat o lume. Pe mulți oameni îi știu, ei m-au învățat și frica, și bucuria, pe alții, pe alții i-am ajutat eu cu gândurile mele să-și găsească un rost în lumea cărților mele. Și pot înțelge acum că nu văd și nu găsesc nicăieri o lume mai bună, mai plină, mai corectă, iertătoare și neirtătoare în același timp în raport cu mine decât lumea din aceste cărți. Aici nu poți minți, nu poți trăda, nu poți pleca și nu poți reveni, dacă cineva nu te cheamă.
Ați întâlnit și cred că veți întâlni citind cărțile mele, oameni pe care îi cunoașteți, locuri prin care-ați trecut, timpuri pe care le-ați trăit. Ceea ce m-am ferit să fac scriind despre toate acestea, a fost să judec pe cineva. Nu eu sunt cel care judecă. Am insistat mai mult pe iertare și chiar pe o ușoară uitare așa cum, cred eu, și Raiul tot din iertare e, și raiul tot din uitare e. Da, s-au rupt pereții bisericii, se vedeau niște umbre în noaptea în care au fost deportați oameni din satul nostru, dar și unii, și alții au ajuns sub bătaia aceluiaș clopot și sub firul acela subțire de fum al unei cadelnițe. Nu eu sunt cel care judecă. Noi suntem cei care trecem prin sângele nostru timpuri mai bune și timpuri mai grele și care încercăm să le trăim un pic altfel.
Singurul care s-a temut de această duminică sunt eu, dar ea, duminica asta e luminată de ochii unor oameni pe care nu i-am văzut demult și de ochii acestor copii în care își face cuib sfințenia. Vă mulțumesc că m-ați chemat.”
Constantin Olteanu
