Emanoil Tudose este unul dintre urbaniștii care au contribuit la extinderea Clujului în anii ’60, ’70 și ’80, proiectând ansambluri de locuințe și gândind organizarea spațiului urban într-o perioadă de transformări accelerate. De la Mănăștur și Mărăști până la Zorilor, proiectele sale au urmărit să îmbine locuirea, circulația, spațiile verzi și serviciile de proximitate. În timp, însă, multe dintre ideile inițiale au fost modificate, iar spațiile prevăzute pentru comunitate au fost reduse de construcții suplimentare și parcări.
Într-un interviu acordat publicației „Weekend Adevărul”, arhitectul a povestit cum a ajuns la urbanism, ce principii au stat la baza proiectelor sale și cum vede transformările orașului după 1989.
De la matematică la arhitectură
Emanoil Tudose s-a născut într-o familie de învățători din nordul Moldovei. Își amintește copilăria ca pe o perioadă frumoasă, din care a păstrat atât amintirea prieteniilor, cât și lecțiile primite în familie. Una dintre acestea a venit de la tatăl său, care le-a spus copiilor: „Băieți, mama nu este servitoare în casa asta”.
Astfel, el și frații săi au învățat să gătească, să spele, să calce și să lucreze în grădină. Tudose consideră că a fost o lecție importantă atât pentru respectul față de muncă, cât și pentru relațiile cu femeile.
Lectura a început de timpuriu, prima carte fiind una de Mihail Sadoveanu, citită în clasa a doua. În liceu, s-a remarcat prin pasiunea pentru matematică și fizică, dar și prin spiritul competitiv. Se întrecea cu o colegă la rezolvarea problemelor publicate în „Gazeta Matematică”. Când aceasta a spus că vrea să studieze arhitectura, Tudose, care se gândise inițial la Mecanică, a ales aceeași cale, după cum povestește, „ca să nu rămân mai prejos”.
A intrat la Institutul de Arhitectură din București fără o pregătire serioasă în desenul de specialitate. Spune că rezultatele bune la matematică și fizică l-au ajutat să fie admis, însă primii ani de facultate au fost dificili. O parte dintre colegi aveau deja cunoștințe solide de desen și proiectare, iar el a fost nevoit să recupereze prin muncă susținută.
„Eram îndârjit. Asta m-a salvat”, își amintește arhitectul.
Anii de studenție i-au oferit și o formare culturală amplă. A participat la cursuri de audiție muzicală la Ateneul Român, a studiat dansul clasic, a citit Biblia și „Legendele Olimpului” și ținea un jurnal al spectacolelor de teatru, operă, operetă și al expozițiilor pe care le vizita în București.
După absolvirea din 1966, a ales să lucreze la Iași, dintr-un sentiment de „patriotism local”. Un an mai târziu, în timpul stagiului militar la Cluj, a vizitat Institutul de Proiectare din oraș și a primit propunerea de a se transfera acolo. A acceptat, iar din 1967 și până la pensionare s-a ocupat aproape neîntrerupt de urbanismul Clujului.
Cum a descoperit urbanismul
Ajuns la Cluj-Napoca, Tudose a înțeles că nu va urma în primul rând calea arhitecturii de clădire, ci pe cea a proiectării ansamblurilor urbane. Considera că urbanismul se potrivea mai bine modului său de gândire, bazat pe logică, organizare și matematică.
La acea vreme, urbanismul era o specialitate relativ puțin dezvoltată în România, iar mulți arhitecți preferau să proiecteze clădiri individuale. Tudose a învățat meseria atât din studiu, cât și din experiența directă de pe teren.
Formarea sa a fost influențată de arhitectul Presecan, care studiase urbanismul la Moscova. De la acesta a învățat despre circulația rutieră, girații, pasaje denivelate și relația dintre pietoni și mașini.
În primii ani, proiectele urbane respectau geometrii rigide, cu blocuri dispuse perpendicular și spații organizate în pătrate și dreptunghiuri. Treptat, însă, Tudose a început să caute soluții care să ofere mai multă fluiditate și să țină cont de relația dintre clădiri și spațiile neconstruite.
Un rol important în această schimbare l-a avut interesul pentru ecologia mediului construit. Invitat să predea un curs pe această temă, a studiat lucrări de specialitate și a consultat documentație tradusă din mai multe limbi.
Noua perspectivă l-a determinat să depășească sistematizarea rigidă și să acorde mai multă atenție mișcării, spațiilor dintre clădiri și legăturilor dintre diferitele zone ale unui cartier.
„Am mers pe ideea dinamicii spațiului neconstruit. Am depășit faza urbanizării rigide, cu teu și echer, cu pătratele fără sens, și am început să caut mișcarea, curgerea, legătura între spații. Am trecut la linii curbe, la forme mai libere, la scara cartierului”, povestește arhitectul.
Mărăști, un centru civic care nu a mai fost realizat conform planului
În anii ’70, Cluj-Napoca trecea printr-o perioadă de dezvoltare industrială și extindere urbană. Ridicarea unor mari întreprinderi a atras mii de muncitori, iar orașul avea nevoie de noi locuințe și de legături mai bune între zonele rezidențiale și cele industriale.
În acest context, zona Mărăști a fost văzută ca un loc potrivit pentru dezvoltarea unui al doilea centru civic, care să echilibreze creșterea orașului și să creeze o legătură între centrul istoric și platforma industrială.
Proiectul coordonat de Emanoil Tudose prevedea o piață modernă, organizată în jurul străzii Fabricii, cu o grădină publică circulară, spații comerciale, zone de promenadă și alei pietonale. Planul includea trotuare largi, girații și pasaje denivelate, precum și legături rutiere și feroviare cu zonele învecinate.
În anii ’80, compoziția pieței a căpătat forma unei exedre, o structură amplă, curbată și deschisă spre vest. Clădirile erau dispuse astfel încât să creeze un spațiu aerisit, cu lumină și vizibilitate, diferit de geometria rigidă a centrului vechi.
Planul inițial a fost însă modificat treptat. În locul grădinii centrale a apărut un centru comercial, pe axa principală a fost construită o benzinărie, iar biblioteca prevăzută pentru a marca centrul pieței nu a mai fost amplasată în poziția gândită de proiectanți. Trotuarele largi au ajuns să fie folosite pentru parcări, iar spațiile destinate pietonilor s-au redus.
Pentru arhitect, Piața Mărăști a devenit un exemplu al modului în care intervențiile ulterioare pot afecta coerența unui proiect urban. Ideea unui spațiu public destinat întâlnirilor și promenadelor a fost înlocuită treptat de soluții care au favorizat alte funcțiuni.
Mănăștur, cartierul în care spațiile libere au fost treptat ocupate
Construcția cartierului Mănăștur a început la mijlocul anilor ’70, ca răspuns la creșterea populației și la dezvoltarea industrială a Clujului. Pentru Tudose, acesta a fost unul dintre proiectele în care a încercat să depășească dispunerea rigidă a blocurilor și să creeze o compoziție urbană bazată pe dinamica spațiilor.
Planul urmărea o relație mai bună între locuințe, lumină, circulația pietonală și zonele verzi. Traficul auto urma să fie concentrat spre marginile cartierului, în timp ce în interior erau prevăzute alei, spații comunitare și dotări pentru locuitori.
O caracteristică a proiectului era organizarea ansamblului în jurul unei axe în formă de „S”. Aceasta nu avea doar un rol estetic, ci urmărea să creeze perspective și să organizeze mișcarea prin cartier. Dispunerea blocurilor a fost analizată inclusiv din perspectiva acusticii, prin colaborarea cu specialiști care au studiat modul în care putea fi redusă reverberația dintre fronturile de clădiri.
Proiectul includea garaje colective, terenuri de sport, piste pentru biciclete și săniuș, precum și spații verzi. Spre sud, cartierul trebuia să se deschidă treptat către pădurea Făget și Valea Sfântului Ion.
Arhitectul își amintește că intenționa să încheie compoziția prin trei blocuri distanțate, între care să se poată vedea pădurea. Ulterior, între acestea au fost construite alte clădiri, iar spațiile libere s-au redus.
„Am vrut să închei cartierul ca în Simfonia lui Beethoven – pam, pam, pam”, spune Tudose.
Și centrul cartierului a fost modificat. În locul unei amenajări care să integreze spații comerciale și un garaj colectiv pe cinci niveluri, a fost construit primul magazin universal BIG, pe amplasamentul rezervat parcajului. Alte două garaje prevăzute în proiect nu au mai fost realizate.
În timp, au apărut blocuri și clădiri comerciale pe spațiile verzi sau în afara aliniamentelor inițiale. Unele dintre terenurile rezervate școlilor, grădinițelor și creșelor au fost, de asemenea, ocupate de alte construcții.
„Am început să pierdem sensul inițial al ansamblului. Am făcut ordine, dar s-a ales dezordine”, afirmă arhitectul.
Planul inițial urmărea ca Clujul să funcționeze ca un oraș policentric, cu mai multe zone de activitate și servicii, pentru a distribui fluxurile urbane și a reduce aglomerarea centrului istoric. Dezvoltarea ulterioară nu a mai respectat însă în totalitate această viziune.
Zorilor, cartier proiectat după modelul unui castru roman
La începutul anilor ’80, Zorilor a devenit unul dintre ultimele mari cartiere construite în perioada comunistă la Cluj-Napoca. Amplasat pe pantele sudice ale orașului, între Calea Turzii și strada Observatorului, ansamblul a fost proiectat ținând cont de relieful dificil, de diferențele de nivel și de existența izvoarelor subterane.
Spre deosebire de Mănăștur, unde a experimentat forme curbe și o organizare mai dinamică a spațiului, Tudose a revenit în Zorilor la o compoziție mai clară, bazată pe două axe principale dispuse perpendicular.
Modelul ales a fost cel al castrului roman, cu două axe care se intersectează în centrul ansamblului. În jurul acestora au fost organizate spațiile comerciale, piața, școlile, grădinițele și alte servicii de proximitate.
„Centrul Zorilor s-a construit pe ideea acestor două străzi, la 90 de grade, apoi rafinate. Este singurul cartier din Cluj care are un centru propriu, complet funcțional – nu doar un spațiu între blocuri, dar o zonă folosită zilnic. Acolo se află toate dotările: prăvălii, farmacie, piață, comerțul de zi cu zi”, explică arhitectul.
Proiectul prevedea și o centură verde, care să asigure continuitatea spațiilor libere, precum și un complex sportiv cu terenuri, piscină și stadion de cartier.
O altă soluție neobișnuită pentru perioada respectivă a fost amenajarea unor garaje subterane, cu câteva sute de locuri de parcare sub blocuri. Echipa a colaborat cu specialiști în drumuri pentru adaptarea pantelor și a rampelor de acces.
Zorilor a fost conceput în mai multe etape, cu diferențe de organizare între Zorilor Nord, Zorilor Sud 1 și Zorilor Sud 2. În toate, proiectanții au urmărit să combine circulația, spațiile comerciale și zonele verzi, astfel încât cartierul să ofere locuitorilor servicii și locuri de întâlnire în apropierea locuințelor.
„Zorilor a fost o jucărie. Un cartier cu care m-am bucurat să mă joc, dar care a fost și una dintre cele mai grele încercări profesionale”, spune Tudose.
„Au fost ani negri”: 9.000 de apartamente construite anual
Activitatea profesională a lui Emanoil Tudose s-a desfășurat într-un sistem în care numărul de apartamente, școli, creșe și spații comerciale era stabilit prin norme și planuri centralizate. Chiar și în aceste condiții, arhitectul spune că echipele aveau o anumită libertate în găsirea soluțiilor, atât timp cât respectau cerințele impuse.
Își amintește de dezbaterile îndelungate dintre arhitecți și urbaniști, care discutau și contestau soluțiile propuse, fără ca diferențele de opinie să fie privite neapărat ca un obstacol.
„Concurența dintre noi nu era financiară, ci profesională: cine face o lucrare mai de Doamne-ajută”, povestește el.
În același timp, ritmul construcțiilor și presiunile sistemului puneau limite serioase proiectării. Tudose descrie drept „ani negri” perioada în care la Cluj se construiau aproximativ 9.000 de apartamente pe an, în mare parte din prefabricate și fără izolație termică.
„Au fost ani negri, când în Cluj se ridicau 9.000 de apartamente pe an. Blocuri prefabricate, fără izolație termică, o competiție între județe care nu se mai termina”, afirmă arhitectul.
El amintește și de situațiile în care a încercat să găsească soluții practice în limitele unor reguli pe care le considera nerealiste. Într-unul dintre cazuri, a argumentat că suprafața de 250 de metri pătrați prevăzută pentru terenurile din mediul rural era insuficientă pentru gospodăriile tradiționale, folosind exemplul unui car cu boi care nu ar avea loc să întoarcă.
Ce îl nemulțumește la dezvoltarea orașelor după 1989
Privind în urmă, Tudose consideră că multe dintre cartierele proiectate în perioada comunistă au fost afectate de intervenții ulterioare, care au modificat organizarea spațiilor și au redus zonele destinate comunității.
„Cartierele au fost masiv modificate, din cauza unor prevederi aiuritoare ale legislației de după ’89, care a permis tot felul de îndesiri. Nu s-a mai ținut cont de nimic”, spune el.
Una dintre principalele sale nemulțumiri ține de ocuparea străzilor și trotuarelor de către mașini, dar și de construirea unor clădiri mari fără o analiză suficientă a capacității infrastructurii existente.
„Sunt indignat că orașele au devenit locuri de parcare”, afirmă arhitectul, criticând faptul că dezvoltarea imobiliară nu este întotdeauna însoțită de soluții pentru circulație și spațiul public.
Deși spune că nu mai urmărește îndeaproape proiectele actuale și nu se consideră în măsură să ofere recomandări concrete, Tudose insistă asupra responsabilității administrațiilor locale în aprobarea construcțiilor.
„Responsabilitatea e la cel care dă autorizația, nu la proiectant. Autoritatea locală ar trebui să stăpânească tot, să știe tot”, conchide el.
